Moleculele din compozitia aerului sunt mai mici decat cele din compozitia norilor – diametrul lor este mic chiar si prin comparatie cu lungimea de unda a luminii. Fiecare molecula din aer, de oxigen si azot, imprastie lungimile de unda scurta ale luminii mai bine decat lungimile de unda lungi. Cand lumina solara intra in atmosfera, lungimile de unda scurta (violet, albastru sau verde) sunt mai puternic imprastiate decat lungimile de unda lunga (galben, portocaliu si mai ales rosu). De fapt lumina violeta este de 16 ori mai puternic imprastiata decat lumina rosie. Cand privim spre soare, lungimile de unda corespunzatoare culorilor violet, albastru si verde sunt imprastiate si „lovesc” ochiul din toate directiile. Deoarece ochii nostrii sunt mai sensibili la lumina albastra, aceste unde, vazute impreuna, produc senzatia de albastru, venind din toate directiile. Acesta este motivul pentru care atunci cand privim spre cer acesta pare albastru. Pamantul nu este singura planeta cu un cer colorat. Pe Marte, de exemplu, praful din aer determina culoarea rosie a cerului.